Spre sfârșitul lui iulie, încă nu plouase deloc. Satul era pârjolit. Până și din pomi, fructele căzuseră, stafidite, iar frunzele păreau că stau să se-aprindă. Oamenii se căinau, se rugau, blestemau temători că vine sfârșitul. Era în anul 2000 și lumea se aștepta ca Dumnezeu să piardă Pământul cu foc. Dar ploi veneau; ocoleau satele și se revărsau de jur împrejur, pe cercul de munți. În așezări ajungeau numai fulgere, tunete și întunericul.
Din miezul focului, eu renășteam. Mă mutasem din casa bunicii în rulota de lângă lac, iar la magazin mai vindeam doar seara, câteva ceasuri. Continuam, totuși, să mă trezesc la șase. În zori, era o ceață atât de densă și răcoroasă, încât arșița ce urma părea ireală. Apa lacului era caldă. Stăteam pe ponton, gol-goluț, până ce toată pielea mi se înfiora, apoi săream în apă și înotam, cu ochii închiși, până număram la 30.
Atunci îi deschideam: eram doar eu, apa ușor vălurită, un abur fin și ceață de jur împrejur. Mă gândeam că așa trebuie să fie în uter. Când soarele începea să risipească ceața, ieșeam pe ponton și mă izbea, dureros, lumea. Îmi venea atunci, instinctiv, să mă arunc pe jos, să mă zvârcolesc și să țip. La fel ca un prunc nou-născut.
Pe Tușa Anuța o vizitam de două-trei ori pe săptămână și numai când știam că Unchiu e la oi sau la coasă. Îmi era rușine să-l întâlnesc, dar făceam eforturi imense să îmi transform rușinea în ranchiună, să proiectez propria-mi responsabilitate asupra lui.
Într-o dimineață, l-am găsit în grădină, tolănit sub pomi, pe Mitu, fratele Unchiului. Duhnea a lichior. S-a prefăcut bucuros să mă vadă și m-a invitat să iau loc lângă dânsul.
- Anuța să dusă cu vacile, trăbă să vină. Stau aci s-o aștept. Ar fi de lucru,dar nu mă apuc până nu vine ea. Poate dă Domnu de îi vreo sărbătoare de-ale ei, ce nu-s în calendar, și mă scăp. Eu am cu inima și nu-mi priește să mă zbat pe căldura asta, dar nici să nu vin nu pot, că de acia car brânză și miei și porc și gâște și ouă și lapte, noa! ce avem nevoie, că să dai banii pe ele de unde!?
M-am așezat.
- Ce sărbători?
- Dintr-ălea băbești. Numa ce-o fost Sântu Ilie și bag seamă că trăbă să fie Foca. Sfântu Foca îi în calendar, da nu știu cum îl țâne Anuța, numa ea știe, că ba le țâne pe nou, ba pe vechi, după capu ei.
Atunci a apărut Tușa, încruntând din ochi.
- Ori ce viniș az, că doar îi sarbatoare!
- Iar? Sântu Ilie o fost, Foca nu-i azi... ce sărbătoare?
- Precupu!
- Da Precupu n-o fost?
- Ore cum să nu fie, Mitule, da adzi îi Precupu pe veti!
Mitu s-a uitat la mine, șmecherește, mi-a tras cu ochiul și s-a întors imediat spre Tușa cu o expresie de om nevinovat.
- Îi bine că le mai știi... Dacă era după mine, lucram; norocu că nimeri băiatu ăsta și ne-am luat la povești. Și îi rău de trăznet Precupu, Doamne feri... Mă duc atunci... Dacă ai un bobot de lapte, un cășulete ceva, că tot am venit...
Tușa m-a fixat, clătinând capul.
- Eu... am venit să mai stăm de povești, m-am înroșit. Dacă nu îi deranj...
- Ba, nu-i bai, da o măi fi avân mamică-ta treabă cu tinie pe-acas, ce pot ieu ști...
A intrat în bucătărie. Mitu mi-a tras cu ochiul și mi-a șoptit:
- Vezi, zice lumea că-s bătrânii nărozi cu atâtea sărbători. Ba-s deștepți, că nu să omoară cu munca. Nici ei, da eu nici atât! Și nici nu trăbă, că n-am învățat carte să fiu domn ca să mor de muncă!
Tușa i-a înmânat o pereche de disăguți și l-am văzut plecând, radiind satisfacție. Un om împlinit.
- Pe tinie n-am cu ce te-omeni!
- Lasă, Tușă, că eu nu pentru aia am venit. Voiam să mai întreb una-alta, cum e cu sărbătorile ăstea, de pildă. Sunt oameni care zic că-s păgâne, că-s diavolești, că-i păcat să le ții...
- Da dă-i în bubă șî pe-ahăia, că nu-i treaba lor! Fiștecari să țână ce-o vre, că ieu din a lor nu-i smintesc. Io-mi văd de treaba me. Păi cum să fie de la satana? Nu Dumnedzău le-o fi lasat? Că-s toate cu rostu lor: unele răle de trăznet, altele de foc, altele de gadini, de șerpi, de pureci, de mană, de dială... Ahăia ce șciu iei? Că noi așe le-am pomenit din batrâni șî din moși stramoși! Șî să țâni minte de la minie că aheștea-s măi rele ca hele bisericești. Că pe hele din călindari dacă nu le țâni îi cu pacat, șî te spovedi șî te cumineci șî țî să iartă. Da dint-aheștea nu te scapă. Aheștea-s ale ceriului ș-ale pamântului șî cân te-o trazni ore ț-o loa lupu oaia, nu ț-o măi dă napoi nime șî nime nu te măi înviadză. Că numa să te spândzuri îi măi mare pacatu păntru om ca cân îi omu mort de trăznet, să șcii...
Am simțit că mă trece un fior pe șira spinării. M-am scuturat.
- Anume, noa! Că nu traznește pe fiecinie, numa așe. Nice oaia n-o ia lupu ore ursu fiecum, de capu lor, daca nu le-o fost numit. Toate să tâmplă cu rost, vedz c-așe-i! Șî rostu ceriului ș-al pamântului nu-l poate șcimba omu cum i să nazare lui. Oooho! Am lucrat odată de Precup ș-am facut o clanie de fân. Or fost tri clăni în țarc, pe dunga Arsurii, cu măi doauă de la vecini, toate una lânga halaltă, da numa pe-ahaia de Precup o traznit-o, restu nice una n-o ars... Ș-am mulțamit lu Dumnedzău că s-o pus pe clanie, nu s-o pus pe noi! Șî stăi, că câte helea nu s-or tâmplat, câț n-or pațât cu helea din batrâni!... Țî le-o dzâce io cân o fi, nu ti tieme, să vedz că nu-i numa așe. Da hăștia de-s acu domni, ce să măi șcie? Că iei vite n-au, oi nu, pamânt nu, la ce bun să le măi șî țână? Că îs care n-ai voie să lucri la pamânt, altu n-ai voie la vite, altu n-ai voie să lucri cu ață, altu cu lână, înt-altă dzî n-ai voie să scoț cenușa, alte dzâle n-ai voie să faci nimica...
- Am înțeles... (Oare? Ei, aș! băgasem doar la cap, să am ce rumega peste ani, mai târziu.) Dar cum e asta cu „pe vechi”? De ce să le ținem de două ori?
- O-ha-ho!.. Păi da să șcii că nu toate să țân de doauă ori. Să țân șî pe nou numa helea de-s trecute-n călindari cu cruce neagră ore roșie. De feliu lor, hele din batrâni pe veti să nimer că, vedz, cân s-o șcimbat atuncea, demult, călindariu, nu s-or măi nimerit cu vremea lor. Crecă ai audzât dzâcân lumea că „geaba, nu să măi potrive, s-o șcimbat mersu la toate helea!” Da nu-i așe! S-o șcimbat numa omu, că-n haia parte nu s-o șcimbat nimica. Socoata omului s-o șcimbat... Ai vadzut cum te-ntreabă Niculaie că la cât îi ceasu, pe nou ore pe veti?
- Da, chiar, de ce o țineți așa jumătate de an? Nu mai bine schimbați ora și gata?
- Păntru hăi de merg la șut (serviciu) o fi, da oile șî vitele șî hoarăle nu șciu de ceas! Iele au rostu lor, care îi mersu vremii dupa soare șî dupa lună șî dupa ceri șî dupa pamânt! Nu-i numa așe... Da care nu-i treaba lui, ce să șcie iel? Ierea măi demult că de Sântu Diordie să oprea ogrădzâle. Da, da atuncea ierea iarbă, că Sântu Diordie ierea pe veti cum ar fi acu la începutu lu mai. Că dzâce batrânii: „Mart le marțuiește șî april le belește”! Până nu-i gata april, îi bai! Păntru ahaia, noi țânem Sântu Diordie o dată dupa călindari, că-i popa în beserică, da-l țânem șî pe veti, cân îi vremea lui.
- Acuma, zic și eu, poate dacă s-ar muta și rostul... Până la urmă e vorba de credință, de încărcătura magico-religioasă, de consacrarea zilei de către oameni. Sau nu?
- Ba vedz că nu! C-aheștea nu le-o facut omu, ce nu pricepuș?! Sântu Diordie o omorât balaoru că facea nacadz la oamini. Noa, de Sântu Diordie să șcie că s-o gatat nacadzu omului cu vita, că-i iarba de-agiuns să să sature pe-aiurea șî nu măi trăbuie să-i deie omu din pod. Adietu nost îi așe: Anu începe la Sâmț (Sf. 40 de Mucenici, 9 martie), c-atuncea să-nviadză șerpii șî iasă din pamânt. Da pe nou, că-i tot pamântu îndiețat, ce șărpi să iasă? Amaru! De-aia pe veti să nimere. Da iarba șî frundza nu-și intră în direptu iei pâna nu-i Sântu Diordie pe veti, șî-ș pierde direptu cân îi de Sântu Dumitru pe veti. Ahăștia doi sâmți împart anu în doauă giumatăț: una caldă, una răce. Da dacă omu o strâcat socoata, cum să să măi nimeară? Daca rostu s-o facut păntru om șî omu să strâcă, să strâcă șî rostu, n-ai frică! Vedz cu arșița ahasta, dzâc toț că-i de la Dumnedzău. Nu-i de la Dumnedzău, îi de la oamini! Nu șciu daca pricepi...
sursa: https://republica.ro/povestea-ca-viata-adiet-sau-sarbatorile-batranilor-zii-rau-de-traznet-precupu-doamne-feri
