sursa:http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/adusul-apei-152678.html
'Adusul apei'
„Adusul apei" poate fi justificat, desigur, pe de o parte, de episodul evanghelic cu bogatul nemilostiv și săracul Lazăr (Luca 16, 20-31), unul dintre locurile în care însuși Hristos vorbește despre viața de dincolo printr-o pildă, spre a putea fi mai lesne înțeles. E drept, Sfântul Apostol Pavel va spune romanilor că „împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură" (Romani 14,17). Ca atare, setea bogatului nemilostiv nu trebuie privită ca o sete obișnuită. El este pârjolit de focul conștiinței brusc trezite în legătură cu marile sale păcate sau, în cuvinte mai simple, de ceea ce se numește în mod obișnuit flăcările iadului. Și, atunci, apa care poate stinge acest foc este apa cea vie dată de Hristos (Ioan 4,18; 6, 35), obținută prin rodul faptelor făcute în numele Lui, urmând învățăturii Sale.
In același timp, adusul apei trebuie pus în legătură și cu spusa lui Hristos „și cel ce în nume de ucenic va da de băut numai un pahar cu apă rece unuia dintre aceștia mici, adevăr vă grăiesc Nu-și va pierde răsplata" {Matei 10,42; Marcu 9,41). Orice faptă bună făcută în numele lui Hristos pentru sufletul mortului urmează să fie „socotită" în contul faptelor bune ale amândurora și să ușureze situația lor la judecata particulară.
De observat că se spune adusul apei, iar nu dusul sau datai apei ori altcumva. Accentul cade pe partea sacrificială a gestului. O bătrână, Gheorghița Pânzaru, din satul Izvoarele, comuna Plopșoru, care se îngrijea de tămâierea mormintelor, spunea câ apa care se aduce timp de 40 de zile îi ajută mortului să aibă și el apă să bea în lumea de dincolo.
Spre deosebire de alte manifestări rituale cu caracter continuu care se desfășoară pe parcursul celor 40 de zile, care încep după înmormântare, adusul apei se face din chiar dimineața următoare morții omului respectiv. Apa se aduce dimineața, pe la răsăritul soarelui.
Pentru aceasta, cei din familia mortului angajează „o fată curată" (potrivit preotului Aurelian Costescu), în vârstă de până la 12 ani (rareori mai mare, „până când se face buletinu "), oricum una care „să nu fie înspre băieți", „să nu aibă ciclu " (spune Floarea Măciucă, din satul Ceplea, comuna Plopșoru), pentru ca, timp de 40 de zile, să care apă cu găleata („cu cânta") la o casă. Alții, între care Floarea Măciucă, vorbesc de trei fete. De fapt, numărul de fete, care poate fi de la una până la trei, depinde de starea materială a celui care comandă rânduiala pentru mortul respectiv și deci de posibilitatea lui de a plăti fetele care aduc apa. In același timp, o fată poate aduce „o apă" sau „două ape", adică una sau două găleți, după cum i se cere de către cel care o angajează pentru aceasta.
O singură sursă, izolată, semnala faptul că apa poate fi adusă nu numai de fete copile, ci și de bătrâne, din acelea care se ocupă și cu tămâiatul mormintelor: „îi mai bine dacă duce o femeie bătrână". Motivul ar fi că aceste femei ar fi mai curate („fata nu e curată totdeauna") și, ca atare, și actul ar fi mai bine primit. Altcineva susținea că, „în alte locuri" (neprecizate), apa ar duce-o băieții când mortul e un bărbat și fetele atunci când este vorba de o femeie care a murit.
Casa la care este adusă apa spre pomenirea mortului este la libera alegere a fetei care o duce. Dacă sunt în apropiere bătrâni singuri, caută s-o ducă acolo (potrivit spuselor Adrianei Costoiu, fată de 11 ani din satul Costești, comuna Aninoasa). De obicei, Qu se duc două găleți la aceeași casă (fără ca lucrul acesta să fie tQtuși oprit), ci fiecare găleată se duce la o casă diferită. In general, se caută să fie cât mai mulți oameni cu gând de pomenire și recunoștință pentru cel mort. Apa poate fi dusă și la propria casă a fetelor, totul este să fie dusă la case străine de cea a mortului. Pomana adevărată nu poate avea decât o singură direcție: din interiorul familiei (cel puțin al ei în sensul cel mai restrâns, al rudelor de gradul I și II) înspre în afara ei. Ea trebuie să fie o expresie a altruismului, a milostivirii și iubirii generoase, nu una a egoismului și închiderii în sine. Dacă cele 40 de zile reprezintă un timp de bătălie acerbă pentru rai, dacă raiul se deosebește de iad și prin aceea că el este locul maximei comunicări, în timp ce iadul este acela al lipsei totale de comunicare, atunci și pomenile trebuie să constituie o comunicare milostivă și iubitoare, nu o izolare și un refuz al acesteia.
Când scoate apa din fântână, fata o „numește": „Primească suăetul lui cutare!" sau „Să fie pentru sufletul lui cutare!". Se dă jumătate de găleată pentru înger și pentru „sfânta zi", iar jumătate pentru sufletul mortului, pomenindu-i-se numele. întreaga Biserică este chemată în rugăciune spre a ajuta la salvarea sufletului celui mort: și cea cerească (îngerii), și cea pământească („sfânta zi", știut fiind că Biserica dedică fiecare zi unor anumiți sfinți sau unui anumit moment din viața lui Hristos, și prin aceasta devine și ea „sfântă').
Cel care primește apa spune „bogdaproste" („Dumnezeu să-l ierte"), după care transferă apa într-o găleată proprie, cum spune Eugenia Mărgineanu, fată de 13 ani din satul Izvoarele, comuna Plopșoru.
Numărul de găleți care trebuie aduse în răstimpul de 40 de zile este de 44 (dar Constantina Cojocaru spunea că ar fi 40). Ca atare, în unele zile, se duc câte două găleți de către fiecare fată (potrivit Elenei Manciu, din satul Capu Dealului, comuna Brănești).
Este greu de aflat o interpretare spirituală sau simbolică a numărului 44. El pare să fie în legătură cu faptul că unii țărani cred că numărul vămilor de trecut ar fi de 44, ceea ce ar explica lucrurile. Dar, iarăși, de ce 44 este greu de descifrat? Să fie numai plăcerea pentru simetria cifrei? De altfel, menționarea a 44 de vămi nu este unanimă.
Duminica fiind zi de sărbătoare, nu se aduce apă. De aceea, sâmbătă se dă un număr dublu de găleți: două dacă e vorba de o apă, patru dacă este vorba de două ape.
Din informațiile oferite de cei chestionați rezultă câteva elemente importante ce compun obiceiul respectiv. Astfel, se acordă o mare importanță cantității de apă. Cum o găleată nu poate fi umplută ochi, iar, atunci când e cărată, se mai varsă inevitabil apă din ea, pentru completarea cantității pierdute se recurge la aducerea câtorva găleți în plus. Este de observat și de evidențiat această grijă a țăranului pentru lucrul împlinit cu „asupra de măsură", cum se spune, faptul că gesturile sale nu au numai un conținut simbolic, ci și unul concret, practic. In cazul acesta extrem de grav, al destinului sufletului unui semen în veșnicie, nu încape loc pentru lucruri de... mântuială. Este în joc... mântuirea. Limba română face această distincție importantă!
După 40 de zile de adus apa urmează, în cea de-a patruzecea zi, ceea ce se cheamă „slobozirea apei".
Din punctul de vedere al limbajului sătesc, slobozire înseamnă în primul rând încheierea unui ciclu, încheiere care se realizează după un anumit ritual. Totodată, slobozirea are și înțelesul de eliberare de împlinirea unei datorii pe care ți-ai asumat-o.
Slobozirea apei este prima dintre manifestările care au loc la împlinirea celor 40 de zile de la moarte.
Fetele respective se duc dis-de-dimineață la apa curgătoare cea mai apropiată (în zona cercetată, acestea sunt Jiul, Gilortul și Matca). Se alege o apă curgătoare pentru că este „mai curată și mai limpede", spune Carolina Mărgineanu. In toate gesturile rituale, se acordă o mare atenție atât curăției actanților, cât și celei a materiilor cu care se lucrează, pentru ca jertfa respectivă să fie „bine primită" și, astfel, să-și împlinească scopul. In caz de imposibilitate de a se ajunge la o apă mare, slobozirea se poate face și la un izvor mai mic. Important este, așa cum am arătat, ca apa să fie curată.
Femeia care vine să slobozească aduce un toiag pe care leagă o lumânare, o năframă sau un batic, un ștergar sau „o meișorică, acolo" (deci, în orice caz, o bucată de pânză) și flori (dintre cele care se găsesc în sezonul respectiv sau, dacă este un sezon fără flori, busuioc uscat).
Femeia aduce la locul ales și o trocuță făcută dintr-un dovlete scobit, trocuță pe care urmează s-o lanseze pe apă.
Fetele aduc cu ele boata de alun pe care au ținut socoteala celor 44 de găleți aduse. Boata aceasta este scrijelită cu 22 de gropițe pe o parte și 22 pe cealaltă, în total 44.
Fiecare scrijelitură vrea să însemne o găleată care a fost adusă de fată în numele mortului. In fond, avem de a face cu un soi de răboj ritual. Sunt și fete care declară că ele nu se folosesc de boată pentru a număra gălețile, căci se descurcă foarte bine și fără ea.
Pe malul apei se pune „o țâră" de masă. Cu colaci. Se înfig în pământ și se aprind alături una sau trei lumânări. In timpul acesta, toiagul stă înfipt în pământ. Lângă el se pun obiectele care au fost aduse ca să fie date fiecărei fete la sfârșit: o găleată, un prosop sau un batic, un material pentru confecționat un obiect de îmbrăcăminte, trei colaci etc.
Toiagul ar fi pus pentru ca mortul să aibă umbră la apă și să fie ferit de furtuni. Se tămâiază toate obiectele menționate.
In continuare, fiecare fată scoate 44 de căni de apă din apa curgătoare respectivă, pe care le aruncă pe mal. Primele patru se aruncă în direcția celor patru puncte cardinale, în cruce așadar.
Celelalte 40 se aruncă în dreapta și în stânga (Veronica Liliana Fugaciu, după un manuscris reprodus în anexa 3), așa după cum semnele de pe boată erau marcate pe două laturi. In general, există credința că, pentru''morți, toate trebuie să fie cu soț (de exemplu florile). Există o rimă și o coerență a gesturilor rituale. Apoi, o femeie din casa mortului sau o vecină care se oferă s-o ajute (pentru că cei din casă nu prididesc să le facă pe toate câte sunt de făcut în ziua respectivă), o ia pe fată de umeri și zice: „Fii soare mărturie c-a adus cutare apa la cutare!" (formulele diferă formal, într-o anumită măsură, de la o sursă la alta, dar, în esență, au același conținut). Adesea, se spune „sfinte soare". In conștiința țăranului, natura se bucură de o anumită sfințenie.
De trei ori se face această spunere și de trei ori răspunde fata: „Și eu, și soarele!" (o altă variantă de răspuns: „Sunt și eu, și Dumnezeu!" - Gheorghița Pânzaru). Alții spun că, atunci când se rostesc aceste cuvinte, fata este ridicată în aer de trei ori sau că este ținută de frunte (potrivit Ilenei Dana Vărzaru, fată de 11 ani din satul Daia (Costești 2), comuna Aninoasa). Ridicarea de la pământ vrea să aducă, simbolic cel puțin, omul într-o stare de imponderabilitate, de precaritate, în care să fie mai dispus sau să se simtă mai obligat să spună adevărul. Gestul ținerii de frunte și cel al ținerii de umeri sunt și ele menite să ducă la o mai mare sinceritate. Ar putea fi văzută aici o înrudire gestuală cu felul în care procedează unii preoți atunci când, în timpul spovedaniei, țin penitentul de umeri, iar la sfârșitul ei, în timpul dezlegării, îi țin mâna apăsată pe creștet. Dar, în orice fel s-ar desfășura acest moment, el se împlinește cu fața spre răsărit. Și, întotdeauna, soarele este luat drept martor pentru faptul că fata a fost cinstită in angajarea ei. De altfel, tot acest ritual se desfășoară în zori de la răsăritul soarelui, tot așa după cum și apa a fost adusă ineața devreme, imediat după răsăritul soarelui. Soarele este cel care „știe"că fata a adus apa (spune Floarea Măciucă), cel care a văzut" tot (spune Gheorghița Pânzaru). Nu trebuie uitat totodată faptul că, pentru creștini, soarele a fost întotdeauna imaginea simbolică a lui Hristos.
Luarea ca martor a soarelui îl implică pe undeva și pe Hristos, Soarele Dreptății, cum este numit în mai multe cântări și rugăciuni ale Bisericii.
După aceasta, este lansată pe apă trocuța, în care se pune o eșchie, și pe eșchie, o lumânare aprinsă (după Elena Manciu, trei lumânări aprinse). Cei mai mulți vorbesc însă de două lumânări așezate orizontal în cruce, care se aprinde la toate cele patru capete, ridicate puțin în sus. Lângă lumânare se pun florile și boata de alun, după ce a fost ruptă în trei (alții spun în patru - Măria Angela Frungea, fată de 11 ani din satul Groșerea, comuna Aninoasa). Se mai pun acolo, în trocuță, un colac, colivă, eventual și alte „bunătăți", în general dulciuri. Acum s-ar mai spune și „o rugăciune populară" care cere să se spele toate păcatele celui răposat, după cum apa spală pietrele (preot Aurelian Costescu). O imagine poetică deosebit de puternică și, prin urmare, sugestivă.
In legătură cu mersul trocuței pe apă și cu lumânarea aprinsă din ea, se fac diferite interpretări divinatorii.
Dacă trocuța nu se scufundă, înseamnă că fata a adus într-adevăr apa, după cum spune Elena Manciu.
Faptul că lumânarea rămâne aprinsă un timp mai îndelungat ar însemna, tot așa, că fata a adus apa în mod corect, pe când, dacă se stinge, ar fi semn că, dimpotrivă, nu a dus toată apa. Oricum, și-ntr-un caz, și în altul, fata este plătită fără supărare, ceea ce arată că aceste dezvăluiri au un caracter mai mult ludic și că importantă este împlinirea ritualului de asistență a mortului exprimat prin slobozirea apei.
O altă interpretare (Măria Marinela Drăgușin, fată de 13 ani diri satul Groșerea, comuna Aninoasa) consideră că mortul n-ar avea parte de lumină pe lumea cealaltă dacă lumânarea s-a stins repede, imediat după desprinderea trocuței de mal.
Trocuța este trimisă pentru ca să aibă din cele ce sunt puse în ea și mortul pe acolo pe unde este. Pentru „un fel de slobozire a sufletului". Alții (de exemplu, Elena Manciu) spun că se face slobozirea aceasta la apă curgătoare pentru ca să aibă mortul apă pe lumea cealaltă.
Dar, adesea, mai la vale, copiii intră în apă să pescuiască trocuța și să se bucure de cele puse în ea.
După ce tot acest ritual ia sfârșit, fata sau fetele respective își iau plata cuvenită (în perioada cercetării suma era, în general, de 10.000 de lei, dar ea este în conformitate cu cât vrea omul să dea), căci „trebuie să fie apa plătită". Fetele mai primesc un dar care constă, în mod obișnuit, într-un material textil necon¬fecționat (pentru o rochie, pentru o fustă, pentru o bluză etc), un prosop (dacă mortul a fost bărbat) sau un batic (dacă este vorba de o femeie moartă), precum și cana cu care a scos apa acum din râu. De asemenea, fata primește adesea și o găleată nouă. Cel care le dă face mai înainte peste toate obiectele semnul crucii. Mai niciodată, dintre acțiunile rituale ale țăranului nu lipsește binecuvântarea prin însemnarea cu semnul crucii, gest preluat din cadrul liturgic al Bisericii.
De altfel, trebuie observată și în cazul slobozirii apei asemănarea multor elemente ale ritualului respectiv cu cele întâlnite la slujbele Bisericii: orientarea spre răsărit, masa rituală (în egală măsură cu funcție reală și simbolică), lumânările, colacii, tămâierile, invocarea lui Dumnezeu (fie ea și prin reprezentarea Lui simbolică: soarele), crucea etc.
Spre deosebire de lumile vechi, în care apa reprezenta o barieră separatoare între lumea de aici și Hades-ul de dincolo, apa capătă în acest ceremonial creștin caracterul unui drum, al unei căi care unește cele două lumi. Curgerea apei la vale devine, spiritual privind, curgere ascensională spre cei aflați în ceruri, spre o lume epurată, ce pare a fi reprezentată, într-un fel, de copiii care prind trocuța mai la vale și se bucură de cele ce au fost puse în ea. Dacă trecerea Styx-ului însemna pătrunderea într-o lume de tenebre, căreia urma să-i rămâi veșnic prizonier, drumul pe apa curgătoare în dimineața slobozirii este un drum în lumina zilei ce crește odată cu răsăritul soarelui și în lumina mistic mărturisitoare de credință a lumânării. Dincolo de apofatismul țăranului în legătură cu tot ceea ce privește lumea de dincolo, nu se poate să nu fie remarcată esența concepției lui despre acea lume, ca fiind o lume a lui Dumnezeu, o lume a luminii și a vieții.
Costion Nicolescu |