Credinţe ancestrale
Deşi Maramureşul alunecă înspre modernitate, în satele lui tradiţiile sunt foarte puternice. La loc de frunte, între ele se află şi Zilele cu prilej, pentru fulgere şi trăsnete. Sunt opt la număr, şi în acest interval există doar două zile în care e voie să se muncească, tocmai într-o perioadă când pe câmp sunt de făcut o mulţime de treburi urgente. Toate aceste sărbători se regăsesc şi în calendarul creştin ortodox. Dintre ele, numai Sfântul Ilie este sărbătoare mare, marcată cu cruce roşie.
Bătrânii din Maramureş sunt convinşi că în această perioadă, tunetele şi trăsnetele au cea mai mare putere, cea mai mare frecvenţă, că în cer se petrec mişcări de aer foarte periculoase pentru oameni şi animale şi, prin urmare, nu trebuie să se afle la lucru pe câmp. Această convingere se bazează pe vechile credinţe precreştine, ancestrale, când omul era perfect integrat în cosmos şi îl venera, considerându-l sacru. Este vorba despre animism, "religie" care considera că toate cele care ne înconjoară sunt sfinte: apa, focul, pământul, piatra, lemnul, soarele, luna, stelele, curcubeul, vântul, ploaia, tunetele, fulgerele. Fiind sfinte, erau considerate şi vii, animate, cu un suflet al lor, suflet care putea să comunice cu omul, dacă acesta le trata cu blândeţe şi dragoste, dacă le vorbea sau le oferea ceva: de exemplu, respect. Se pare că această comunicare a funcţionat cât se poate de bine. Pe alocuri, în lume (şi în România) ea mai există, dovada vie a credinţei că Dumnezeu a picurat viaţă şi suflet în toate alcătuirile lui.
Aşa cum nu este viaţă fără de moarte, nu există nici elemente numai sub formă bună, pozitivă, binevoitoare omului. Vântul poate fi bun sau rău, apa bună sau rea (vie sau moartă), foc bun, dătător de viaţă, venit din soare, şi focul rău, pedepsitor, aducător de moarte, al fulgerelor şi trăsnetelor.
În perioada verii, ţăranii se spetesc făcând fân, secerând lanurile de grâu, culegând inul şi cânepa. Or, tocmai aceste munci sunt interzise în acest interval. Aşa cum am mai spus, zile "cu prilej" înseamnă că cel care va lucra într-una din acele zile va fi pedepsit pe loc. Fie el, fie animalele, fie lucrul său va fi distrus de trăsnet. Alteori - mai rar -, omul se schilodeşte, rămâne infirm sau moare la puţină vreme.
Întâmplările povestite de cei care au trăit asemenea evenimente şi au supravieţuit vin să întărească ideea că forţele naturii sunt însufleţite, inteligente, şi comunică fiinţelor umane cum să se comporte faţă de ele în anumite răstimpuri ale anului. Comunicarea este în acest context, precum se va vedea, exemplară, adică pedepsitoare, dacă omul nu se conformează ori dacă le sfidează.
Crucea de grâu
De Sântilie (Sfântul Ilie) - 20 iulie
Moş Gheorghe din Tămaia (Valea Someşului)
"La noi, un om s-a dus cu fata şi cu ginerele la secerat. Şi o secerat cât o secerat şi o vinit furtună, o văzut că vre a vini un nor mai jos. Ş-apoi ei o făcut o cruce (claie) de grâu, cum zic la noi, cruci de grâu, şi cum s-o fost pus ei supt cruce, acoale, să steie de ploaie, o vinit on fulger şi o trăsnit pă om şi pă ginerele şi i-o omorât pă loc. Pă fată numa' a fulgerat-o aşe, oarecum mai p-o parte, şi ea o scăpat. S-o culcat pă pământ ş-o scăpat de moarte. Da' ei amândoi, şi ginerele, şi socru-său, o murit.
Dacă l-o trăsnit p-on om, dacă nu apucă a muri, trebe îngropat în pământ, barem până la brâu, şi scapă. Iese curentu' acela din el, cum l-o fulgerat, şi intră în pământ."
Oile trăsnite
De Pălie (21 iulie)
Maria Ibănuţului din Urmeniş
"O cosit în ziua de Pălie un evreu, Weiss, o tocmit oameni şi cât o cosit ei în ziua aceea, până seara or făcut cruci (clăi). O vinit vreme gre şi o trăsnit tot fânu'. Nicio cruce nu i-a rămas, tăte crucile i le-a trăsnit pă şir."
Ioana lu' Todoru Lupului din Deseşti
"Pe celelalte sate nu ţin sărbătorile aiestea. Mărie, o vecină, veni pe la noi. Ea îi din Şugătag - şi mă videa şezând.
- Da' n-ai de lucru?
- Ba am, da-i sărbătoare.
- O, multe sărbători ştiţi voi!
S-o dus acasă ş-o cules cânepă. Şi în ziua ceie, i-o fulgerat vo douăzeci de oi, de nu mai multe, supt Gutâi. Ş-apoi, de-atunci ţâne şi ea sărbătorile aieste.
D'apoi, de voia lui Dumnezeu trebuie să te temi oricând, şi când meri pă drum."
Cercul de fulgere
De Foca (23 iulie)
Luchiana Făt din Deseşti
"Un om de-aici o avut zece marhă (vite) şi făce mult fân, nu aşa, un pic. Ave de vo zece-douăsprezece clăi într-un loc. O făcut două-tri clăi şi pă ziua de Foca ave fân de o claie, pă jos, uscat. Şi s-o dus la fân şi-o făcut claie. Pă când o gătat claia, o început a tuna ş-a fulgera. Şi fulgerele se învârteu roată-roată pă lângă el şi pângă femeie-sa. Ei o stat pă câmp, nu supt stejari. Nu-i slobod să stai supt stejar când plouă şi tună că stejarul atrage tunetu' şi fulgeru'. Nici cu spatele lipit de un lemn (copac). Te poate trăsni. Noa, amu o fost morţi de spaimă, ş-o început a zâce Tatăl Nostru, c-o gândit că-i gata de ei. Şi fulgerele s-o îndreptat cătă clăi ş-o trăsnit claia pă care-o gătat-o atunci. O ars tătă-tătă, până-n pătul. Omul cela era tare de groază (glumeţ). Pă când o văzut c-o scăpat cu zile, o început a zâce: «O, Foca, Sfinte Foca, nu-mi arde tăte clăile, nu-mi arde tăt fânu', că-i şi de ieri şi de alaltăieri făcut, nu numa' de astăzi.» Şi auzi!, celelalte clăi o rămas nearse, nu le-o trăsnit. Noa. L-o iertat Sfântu' Foca şi i-o ars numa claia făcută în ziua ceie."
Furca ucigaşă
De Ana (Sf. Ana) - 25 iulie
Tot Luchiana Făt spune:
"Sfânta Ana îi mama Maicii Sfinte. Asta-i Ana de vară şi este una de iarnă. Aşa auzeam pă bătrâne, că atunci să-ntoarce ziua, până atunci noaptea scade şi de-atunci creşte. Nu-i bine a lucra. Îi sărbătoare "cu prilej". Şi zice c-o fost un om, un vecin de-a nost', ş-o mărs după fân în câmp, în ziua de Ana. Şi altu' o zis către el:
- Măi, unde meri?
- Că după fân.
- Măi, nu mere, că-i zi cu prilej (întâmplare rea).
- D-apoi, ce zi îi astăzi?
- Ana.
- Dacă-i Ana, şadă acasă, că eu mă duc după fân. O zinit cu fânu', l-o descărcat, şi la cela care aranja fânu' în pod i-o sărit furca de fier din coadă. El o fost jos, în şură, arunca fânu' sus. Furca de fier i-o venit în ochi şi i-o tăt trecut furca prin cap ş-o mai trăit o săptămână ş-o murit. Aşe să zâce, că sărbătorile aieste-s tare cu prilej."
Sărbătorile în cinstea tunetelor, fulgerelor, trăsnetelor se ţin vara, când soarele arde fără cruţare, când apele se evaporă masiv, formând norii, şi când preaplinul cerului se revarsă peste pământ, însoţit de fenomene atmosferice violente. Ţăranii ştiu să evite mânia lui Dumnezeu, prin respect, dragoste şi rugăciune, prin repaus, atunci când Dumnezeu lucrează în cer. Pe lângă legătura sufletească fermă pe care o au cu cele de sus, ştiu şi cum să se comporte cu pământul, să-l folosească şi să-l protejeze, fiindcă ei sunt întemeietorii celei mai profunde şi complexe culturi din această lume.